M-a convins că valorile mele nu contează, că nu merit respect. M-a convins că certurile și loviturile sunt din vina mea, iar eu am început să mă schimb, să mă pierd pe mine în încercarea de a-l mulțumi. Trăiesc cu iluzia că, dacă accept condițiile lui, dacă renunț la mine, voi aduce pace în casa noastră. Dar pacea nu mai vine.

Mă consideram o femeie puternică. Am călătorit mult singură și aveam un job care îmi plăcea. Nu m-am gândit niciodată că mă voi putea trezi într-o zi fără să știu cine sunt. Am crezut în iubirea pe care mi-a arătat-o la început și am avut încredere în ea.

Să îl părăsesc nu este simplu. Poate credeți că nu e treaba voastră, că e o problemă ce ne privește doar pe noi doi. Dar e dificil să rup de una singură acest cerc de violență.  Mă vezi? Discută cu mine și fii alături.

Mă prinde de păr cu forța, ca să mă poată lovi mai bine. Îmi strâng burta cu mâinile, încercând să-mi protejez copilul care crește în mine. El mă acuză că nu e copilul lui. Încerc să-i explic, să-l fac să mă asculte, dar cuvintele mele nu contează.

Am crezut că vom fi o familie, că vom construi ceva împreună. La început, a fost blând și plin de speranță. Dar totul s-a schimbat repede. Bătaia a devenit răspunsul la orice nemulțumire.

Mi-aș dori să găsesc curajul să plec, dar sunt momente în care frica mă paralizează. Înțeleg că și pentru voi, cei din jur, e greu să vă implicați. Dar dacă auziți strigătele mele, vă rog să nu le ignorați. 

Mă vezi? Raportează autorităților. Este ajutorul tău pentru mine.

Mă ține strâns, fără să-i pese de ce îmi doresc eu. Mă forțează să fac sex cu el ca și cum dreptul de a spune „nu” a dispărut odată cu „da”-ul spus în fața altarului. Îmi spune că trebuie să vreau, că așa e într-o căsnicie – dar nu e corect.

De fiecare dată când îl refuz, devine furios. Am încercat să mă deschid unei prietene, dar mi-a zis că i se întâmplă și ei și că e de datoria noastră de soții să nu refuzăm. 

Sănătatea mea s-a deteriorat, durerea a devenit o povară zilnică. Îmi doresc să cer ajutor, dar rușinea și frica mă țin pe loc. Știu că ar putea fi dificil să te implici, dar dacă îți povestesc ce mi se întâmplă, te rog, nu  ignora.

Mă vezi? Discută cu mine și fii alături. „Mă vezi? Cere ajutor pentru mine” este o campanie de sensibilizare care folosește arta pentru a atrage atenția publicului larg la fenomenul violenței împotriva femeilor.

Mi-a spus că dacă nu mă întorc la el, va distribui imagini intime cu mine pe care nu știam că le avea. Am fost împreună o vreme, dar am decis să pun capăt relației. El nu a acceptat despărțirea și, curând după aceea, au început amenințările.  Îmi scrie zilnic, mă amenință și îmi face viața un coșmar. A creat conturi false în numele meu și a trimis fotografii familiei mele, prietenilor, colegilor și copiilor mei.

Orice refuz din partea mea este urmat de noi amenințări – că va expune totul și îmi va distruge viața. Mi-am pierdut somnul, liniștea. Violența nu este doar fizică. Poate lua multe forme și poate afecta pe oricine. Dacă primești imagini intime cu mine, nu le distribui mai departe. Nu mă judeca. Ajută-mă să simt că nu sunt singură. 

Mă vezi? Raportează conținutul. 

Am 44 de ani și am trăit o viață în bătăi și frică. M-am măritat la 17 ani. Am facut-o doar ca să scap de bătăile de acasă, dar am ajuns să fiu bătută de soț. Rând pe rând, am adus pe lume trei copii. Nu am absolvit liceul și nu am o profesie. Câștig bani reparând haine sau croind rochii și fuste pentru femeile din sat.

Mi-aș dori să găsesc curajul să plec, dar sunt momente în care frica pune stăpânire pe mine. Înțeleg că și pentru voi, cei din jur, e greu să vă implicați.

Dragi vecini, dacă auziți strigătele mele de peste perete, vă rog să nu le ignorați. Sunați la poliție și spuneți ce mi se întâmplă.  Dacă vă e frică să nu afle cineva că voi m-ați ajutat, să știți că puteți raporta anonim.  

Mă vezi? Cere ajutor pentru mine.

Muncesc de dimineața până seara ca să întrețin casa, dar banii mei nu sunt niciodată ai mei. El îi ia pe toți și hotărăște cum îi cheltuim. 

Simt că nu  mai pot controla nicio activitate de a mea. Muncesc mult, dar nu am nimic. Intru în magazin și cumpăr doar ce vrea el. Dorințele mele nu contează. Copiii nu știu nimic despre asta. Nu le pot cumpăra nici un creion pentru școală fără știrea lui. Aș vrea să cer ajutor, dar cui? Unde să mă adresez? La noi în sat, despre astfel de lucruri nu se vorbește. Trăiesc cu gândul că poate lucrurile se vor schimba. Doar era atît de darnic când ne-am cunoscut. 

Dacă îmi auzi istoria, nu trece pe lângă ea. Mă vezi? Ascultă-mă, susține-mă. Este ajutorul tău pentru mine. 

Sunt mamă a 3 copii. Lângă bărbatul de care sunt acum alături mi-am sacrificat zece ani din viață. La început era violent doar cu mine. Acum este și cu copiii. Dacă îi ieșim din cuvânt, ne vorbește urât. Nu avem voie să mâncăm mai mult decât ne permite el. Nu avem voie să facem decât ce propune el. Am încercat să plec, dar am fost nevoită să revin acasă pentru că nu aveam unde mă duce.

Știu că mă vedeți stresată și fără chef de nimic și mă întrebați ce s-a întâmplat. Vă dau o scuză, iar voi o acceptați, pentru că e mai ușor așa. Dar adevărul e altul. Am nevoie ca cineva să vadă dincolo de aceste scuze, să vadă vânătăile din sufletul meu și să-mi ofere ajutorul pe care nu am curajul să-l cer. 

Mă vezi? Cere ajutor pentru mine.

Acum câțiva ani am avut un accident care m-a lăsat într-un scaun cu rotile. El îmi spune mereu că fără el n-aș putea să mă descurc, că îi este rușine să iasă cu mine în lume. De multe ori, banii pe care îi primesc nu-i văd niciodată, îi controlează el pe toți și îmi dă doar cât crede el că îmi trebuie. Îmi spune că nu am nevoie de prieteni, că îmi ajunge să stau acasă și să fac ce zice el.

Fiecare vorbă grea, fiecare ușă închisă, fiecare dată când mă ignoră mă face să mă simt din ce în ce mai mică. Și totuși, știu că merit mai mult. Dar mi-e greu să cer ajutor. Cum să spun cuiva ce simt, când unii mă văd ca pe o femeie neajutorată.

Mă vezi? Ajută-mă să îmi recâștig independența financiară, pentru a putea trăi pe cont propriu.

Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge la 60 de ani să mă tem să fiu în aceeași casă cu omul cu care am trăit 40 de ani și am născut copii. 

Toată viața am făcut ce a vrut el. Îmi spuneam că asta înseamnă dragoste, că așa îmi arăt devotamentul. După 40 de ani de căsnicie am realizat că nu mai trăiesc pentru mine, ci doar pentru el, pentru dorințele și nevoile lui.

Oricât încerc să-i fac pe plac, să fiu așa cum își dorește, nimic nu este suficient. Orice gest al meu a devenit greșit. 

Mi-aș dori să găsesc curajul să plec. Dar ce o să zică copiii? M-am gândit că o să îmbătrânesc frumos. Dar nu pot să îmi petrec acești ani în liniște și bună pace.

Mă vezi? Violența poate afecta pe oricine și la orice vârstă.

Sunt doctoră. În spital, sunt respectată, coordonez echipe și salvez vieți. Petrec ore întregi concentrată pe pacienți, sigură pe mine și pe abilitățile mele. Dar când intru în casă… mă cuprinde o teamă surdă că nu sunt suficient de bună.

Așa mă face el să mă simt, că valoarea mea nu contează. Că sunt o mamă rea deoarece sunt mereu ocupată și nu acord atenție copiilor. Că nu înțeleg de ce are el nevoie și că oricine altcineva ar fi reușit să îl facă fericit.

Oricât de mult încerc să fiu ceea ce el își dorește, el este permanent furios. Trăiesc cu iluzia că, dacă renunț la mine și mă supun, voi aduce pace în casa noastră. Cum e posibil ca o femeie care poate coordona o echipă întreagă într-o situație de criză, să simtă că nu poate gestiona propria viață? 

Dimineața, îmi pun pe față  masca de femeie împlinită și mă duc la spital. Mă vezi? Cere ajutor pentru mine. Violența nu este doar fizică. Uită-te mai atent la mine.

Am 18 ani și cred că iubirea înseamnă să fii acolo, mereu disponibilă pentru celălalt. Îmi place să învăț și mă dedic studiilor. La început, el părea încântat de ambițiile mele, mă încuraja, părea că mă susține. 

Apoi, lucrurile au început să se schimbe. Dacă trebuie să învăț în weekend, se supără. Insistă că dacă îl iubesc cu adevărat, ar trebui să-mi las studiile pe plan secund și să-l pun pe el pe primul loc. Mă convinge că iubirea înseamnă sacrificiu. Mă face să mă simt vinovată pentru că îmi doresc să învăț. Poate are dreptate?

La 18 ani, este ușor să confunzi controlul cu iubirea, să crezi că sacrificiul este un semn de devotament. Iubirea nu înseamnă să renunți la cine ești. 

Mă vezi? Vorbește-mi deschis despre relații sănătoase și încurajează-mă să îmi păstrez identitatea.

Mă atinge mereu „din greșeală”, îmi face comentarii despre cum arăt, la ședințe îmi zice să mă așez lângă el sub pretextul că sunt purtătoarea lui de cuvânt și trebuie să fiu mereu alături. Face glume care mă pun în lumină proastă în fața colegilor și mă întreabă dacă vreau să ies cu el. Glumele lui îmi fac pielea să se strângă de rușine, iar în ochii colegilor văd că înțeleg, dar mă privesc acuzator. Își întorc privirea sau schimbă subiectul, de parcă eu aș provoca această atitudine a șefului față de mine. 

Fiecare zi la birou este o luptă între dorința de a-mi păstra demnitatea și frica de a nu fi concediată. Îmi spun că poate exagerez, că poate asta e normal. Dar nu e normal. E umilitor, e greșit, și nu ar trebui să fie tolerat. De ce trebuie să aleg între a avea un loc de muncă și a fi respectată?

Drag coleg, dragă colegă, mă vezi? Nu presupune că aș accepta această atenție nedorită. Ceea ce vezi este un abuz. Poate ți-e greu să vorbești sau nu știi cum să reacționezi, dar tăcerea nu ajută. Susține-mă. Nu ignora violența ascunsă după o sarcină de lucru.

Le spun celor de acasă că totul e bine, că sunt fericită, că am de toate. Dar, în realitate, trăiesc într-un coșmar.

Problemele au început odată cu venirea pe lume a primului nostru copil. Soțul meu se plângea că nu se poate odihni, că viața lui este un calvar. Între timp, afacerea lui începea să meargă prost și devenea tot mai frustrat. Își vărsa furia pe mine, pe copii, pe oricine era la îndemână. Ne afundam în sărăcie. Am ajuns să mâncăm doar paste și să așteptăm ca socrii să ne aducă ceva de mâncare. Vreau să muncesc, dar nu îmi permite.

În fiecare seară, mă tem de momentul când va ajunge acasă. Verific dacă toate sunt în ordine – dacă hainele sunt aranjate, dacă mâncarea nu este nici prea fierbinte și nici prea rece. Le spun și fetelor să stea în camera lor, să nu-l deranjeze. Oricum, orice aș face, el găsește mereu un motiv de scandal. Simt cum frica mă paralizează.

Mamă, tată - mă vezi? Poate îți spun că totul e bine, dar ai încredere în instinctul tău. Uneori, e greu să recunosc că nu sunt fericită. Te rog, nu înceta să întrebi, să fii lângă mine. Sprijinul tău înseamnă totul. Cere ajutor pentru mine.

Joc atât de bine rolul de soție fericită, încât ceilalți mă invidiază. Dar adevărul e că trăiesc într-un coșmar din care nu știu cum să scap. Tremur de frică ori de câte ori se apropie de mine, ca un șoarece în fața pisicii.

Totul a început treptat – întâi controlul, apoi cuvintele care mă răneau, iar mai târziu, violența fizică. Îmi spune că fără el nu valorez nimic, că nu sunt capabilă de nimic. Am început să-l cred. Îmi ia și banii puțini pe care îi am din indemnizația copilului, spunând că îi trebuie pentru familia lui, și mă lasă total dependentă de el.

Am încercat să plec, dar toți îmi spun să îndur. Mama, soacra, prietenii – fiecare mă sfătuiesc să rabd, așa cum au făcut și ele. Asta e căsnicia, îmi spun.  Acum câteva zile m-a jignit în fața prietenilor.

Mă vezi? Cere ajutor pentru mine. Povestea mea nu e unică – sunt atâtea femei care trăiesc așa, în tăcere, ascunse sub o mască de normalitate, așteptând ca cineva să le ajute să creadă din nou în ele.

Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge la 60 de ani să mă tem să fiu în aceeași casă cu omul cu care am trăit 40 de ani și am născut copii. 

Toată viața am făcut ce a vrut el. Îmi spuneam că asta înseamnă dragoste, că așa îmi arăt devotamentul. După 40 de ani de căsnicie am realizat că nu mai trăiesc pentru mine, ci doar pentru el, pentru dorințele și nevoile lui.

Oricât încerc să-i fac pe plac, să fiu așa cum își dorește, nimic nu este suficient. Orice gest al meu a devenit greșit. 

Mi-aș dori să găsesc curajul să plec. Dar ce o să zică copiii? M-am gândit că o să îmbătrânesc frumos. Dar nu pot să îmi petrec acești ani în liniște și bună pace.

Mă vezi? Violența poate afecta pe oricine și la orice vârstă.

Casa mamei mele era la drum. A șasea pe dreapta cum intrai în sat. O casa mare, verde, si vreo câteva anexe cărora le ziceam ”bașcă”.

În spatele casei era grădina. Mereu curată. Grădina era simbolic împărțită în două, de o cărare formată din flori. Multe astre, de diferite culori.

Atunci când ajungeam acasă, o strigam de la poartă. Dacă nu răspundea din bașcă, fugeam în grădină. Nu avea unde să fie altundeva. În acea zi era tot în grădină. Doar că nu s-a apropiat să mă cuprindă. Zăcea jos, pe o cufaică, bătută de tata. Chiar pe cărarea plină de astre. Atunci am aflat cum arată violența în familie. Avea chipul mamei.

Un chip supus, speriat și vulnerabil. Vulnerabil în fața noastră, a celor 3 copii pe care nu poți să îi lași fără tată, dar și în fața satului: da ce o să zică lumea?

Mama ascundea totul de ochii noștri.  Dar noi bănuiam. Știam. O vedeam cum se străduiește să zâmbească printre lacrimi, cum își trage mânecile peste vânătăi și își găsește scuze pentru absențele de la masă. Noi o întrebam, dar ea spunea mereu: „Totul e bine. Nu vă faceți griji.”

Știau și vecinii. O auzeau plângând, îl auzeau pe tata strigând „Ești prea deșteaptă tu!”. Știau ce urma după aceste cuvinte. Dar nu intrau. „Nu e treaba noastră. Ce e în casa omului, acolo rămâne.”

Apoi într-o zi, lumea a tăcut pentru totdeauna. Violența și-a cerut tributul. Mama mea a plecat, iar eu am rămas cu întrebarea: „De ce n-am făcut nimic. De ce n-a făcut nimeni nimic? ”

Era mama mea. Dacă mai auziți strigăte, dacă mai vedeți urme, nu vă întoarceți privirea. Cereți ajutor pentru ele. Fiecare femeie care trăiește în violență are nevoie de cineva care să o vadă, să-i întindă o mână,  să o salveze.

„Trei minute treizeci de secunde făceau diferența între a fi lovită sau a fi lăsată în pace”

Dacă am fi scris această poveste acum trei ani, ar fi fost una anonimă. Abuzul era prea intens, iar frica prea mare ca să-i permită să vorbească. Astăzi, însă, povestea are subiect și predicat. Are un nume, iar numele ei este Olga Goncear – femeia care a găsit în sine puterea și curajul să iasă din abuz, să se adune bucată cu bucată și să devină sprijin pentru alte femei care, asemenea ei, cea de ceva timp în urmă, suferă în tăcere.

„Îmi vine să le cuprind pe toate femeile lumii care în acest moment trăiesc cu frică alături de partenerul lor și să le transmit curaj și încredere în ele. Au atâta nevoie să fie văzute, auzite și încurajate să scape”.

Astăzi, Olga este bine. Trăiește liniștită și fericită alături de copiii ei, departe de cel care, timp de zece ani, i-a fost făcut existența imposibilă. Dar viața ei nu a fost mereu așa.

Istoria ei începea cu emoții de vis. L-a întâlnit pe viitorul ei soț într-o seară, la un restaurant din Chișinău. A fost o întâlnire spontană. Își amintește că o privea intens, iar privirea lui îi părea încărcată de emoție, de ceva ce nu mai întâlnise până atunci. „Era atent, drăguț, mă făcea să simt că sunt importantă.”

La început, părea tot ce își dorise – un bărbat hotărât, care îi oferea sprijin și afecțiune.
„Nu mă scăpa din vedere. Îmi crea un spațiu în care nu aveam ochi decât pentru el. Atâta atenție îmi oferea, atâta grijă, că la un moment dat eram sigură că acest om nu poate trăi fără mine. Flori, plimbări, restaurante, dar ce frumos îmi vorbea! În acele prime luni, nu aș fi crezut niciodată că lucrurile vor lua o turnură atât de urâtă.”

Cu toate acestea, primele semne că ceva nu era în regulă, au apărut destul de repede, dar ea a ales să le ignore, interpretându-le ca gesturi de grijă. „Într-o zi, în parc, a avut o ceartă cu un străin doar pentru că m-a privit mai lung. Credeam că îi pasă de mine, că vrea să mă protejeze.”

Pe măsură ce relația avansa, controlul soțului asupra Olgăi devenea tot mai intens. „După ce am rămas însărcinată, s-a schimbat radical. În loc de bucurie, am primit critici constante: ‘Ești grasă, nu mai ești atrăgătoare.’ Încetul cu încetul, au apărut și înjosirile, apoi îmbrâncelile. Totul era un motiv de reproș – mâncarea, hainele, baia. Mă numea ‘scroafă’, ‘blestemată’, ‘dezgustătoare’ – cuvinte care omoară, cuvinte care m-au făcut să mă simt vinovată pentru propria transformare. Ajunsesem să mă urăsc. Evitam să mă privesc în oglindă, pentru că nu voiam să văd ceea ce devenisem – o cârpă, exact cum mă numea el.”
Încetul cu încetul, Olga a simțit cum abuzul îi erodează încrederea și simțul valorii de sine. „Ajunsesem să mă îndoiesc de mine în fiecare zi. Nu mai știam cine sunt. Am ajuns să fiu o umbră, o persoană care se teme să își exprime gândurile, de frică să nu îl supere. Făceam tot ce își dorea el, îmi supraveghea fiecare gest. Când mergeam după pâine, ieșea la balcon și mă cronometra – îmi spunea că în trei minute și jumătate trebuie să fiu înapoi acasă. Îl vedeam din ușa magazinului, cum stătea la balcon, urmărindu-mă, și știam că, dacă întârzii, mă va lovi. Cu fiecare compromis, mă simțeam mai departe de cine eram. Ajunsesem să fiu doar o umbră, să fac tot ce mi se cerea, și simțeam că mă afund într-o prăpastie fără fund, fără să mai găsesc drumul înapoi la mine.”
Chiar dacă trăia de mulți ani de tăcere și suferință, Olga își amintește cât de greu îi era să vorbească despre abuzul în care se afla. „Le spuneam tuturor că e bine, că mă răsfață. Seara, însă, plângeam în pernă și mă întrebam: De ce, Doamne, nu-mi dai curajul să spun adevărul? Și mă închideam în mine, gândindu-mă că eu sunt vinovată. Eu mi-am ales bărbatul, trebuie să duc această cruce.”

Când mergea acasă, familia începea să observe schimbările. „Sora mea, fiind psihologă, încerca să vorbească cu mine. Îmi punea întrebări, dar eu refuzam. Ziceam că totul e bine. Îmi era frică, simțeam că dacă încep să vorbesc, nu o să mă mai pot opri din strigătul de ajutor. Mă simțeam vinovată că i-am dezamăgit.”

Totul s-a schimbat într-o zi, după un episod violent care i-a marcat profund memoria. „M-a bătut atât de crunt, m-a desfigurat. Mă simțeam ca un sac de box. Într-un moment de luciditate, m-am târât în camera copiilor, am tras copiii lângă mine și am încuiat ușa. El forța ușa, încerca să o spargă, strigând că o să mă omoare. I-am spus că, dacă intră, voi suna la poliție. Asta l-a oprit.”

A fost clipa în care și-a dat seama că trebuie să iasă din acel coșmar. A găsit sprijin la centru pentru victimele violenței domestice, iar acest pas a marcat începutul unei noi vieți. „ Am început să caut ajutor pe internet, să mă informez despre centre de protecție pentru mame și copii. Vedeam poveștile altor femei și înțelegeam că există locuri unde pot primi sprijin.”

În cele din urmă, mama și surorile ei au fost cele care i-au oferit încrederea de care avea nevoie pentru a lua decizia finală. „Fără surorile mele, nu aș fi avut puterea să plec. Simțeam că, pentru prima dată, cineva mă vede, cineva înțelege prin ce trec. Pentru prima dată, simțeam că am o șansă să trăiesc fără teamă, să îmi regăsesc pacea și demnitatea.”

Acum, Olga încearcă să își refacă viața și să-și regăsească identitatea pierdută în anii de abuz. „Încet, încet, îmi recapăt încrederea în mine. E un drum greu, dar fiecare pas mă duce mai aproape de cine eram cu adevărat,” spune ea. Sprijinul comunității și al organizațiilor care o susțin îi oferă puterea de a merge mai departe.

Anul acesta, datorită unui program susținut de UN Women Moldova și finanțat de Suedia, Olga a participat la un curs de dezvoltare personală și abilitare economică, desfășurat la Hâncești, curs care prevede și oferirea de vouchere pentru facilitarea/ susținerea parcursului profesional. Cu ajutorul Centrului de Drept al Femeilor și inspirată de o pasiune veche pentru arta populară, Olga s-a apucat de cusut ii și broderii. După câteva consultații, inclusiv din cadrul altor programe, a reușit să obțină o mașină de brodat care i-a permis să câștige un venit suplimentar lucrând de acasă. Pe lângă asta, activează și într-o casă de creație populară, unde talentul său este apreciat. Pentru femeile cu copii, ca ea, integrarea în activități practice și rapide este esențială pentru a obține independența financiară.

Acum, ea își împărtășește experiența și cu alte beneficiare ale centrului, oferindu-le speranță și ajutându-le să socializeze și să depășească tranziția de la o viață marcată de abuz la una independentă și liberă.

„Am învățat că merit să fiu respectată, că sunt mai puternică decât am crezut vreodată. Dacă te regăsești în povestea mea, să știi că nu ești singură. Există oameni care vor să te ajute, care îți înțeleg durerea și vor să îți ofere sprijinul de care ai nevoie. Nu trebuie să lupți singură. Fiecare femeie merită o viață demnă, liberă de frică.”
Povestea ei este un apel la solidaritate, un îndemn către comunitate să își deschidă ochii și inima pentru femeile care trăiesc în tăcere și suferință. Mesajul ei către lume este clar: „Mă vezi? Cere ajutor pentru mine.”Acest articol are la bază o istorie reală. Articolul a fost scris în contextul campaniei „Mă vezi? Cere ajutor pentru mine” – o campanie de conștientizare și sensibilizare privind violența împotriva femeilor desfășurată de UN Women Moldova.

Dacă știi pe cineva care suferă, îndeamn-o să apeleze la ajutor. În situații de risc major, raportează autorităților!
Acest articol, bazat pe o poveste reală, a fost scris în cadrul campaniei „Mă vezi? Cere ajutor pentru mine” – o inițiativă de conștientizare și sensibilizare cu privire la violența împotriva femeilor. Această activitate este desfășurată drept parte a campaniei mai ample „16 zile de activism împotriva violenței în bază de gen”, implementată de UN Women Moldova, în parteneriat cu Guvernul Republicii Moldova și Agenția Națională pentru Prevenirea și Combaterea Violenței asupra Femeilor și Violenței în Familie, cu sprijinul financiar al Uniunii Europene, Suediei și Danemarcei

Când eram în preajma lui tremuram ca un șoarece în fața pisicii
Istoria de abuz a Mihaelei (n.r. numele protagonistei a fost schimbat) s-a întâmplat acum 15 ani. S-ar părea că a trecut suficient timp încât să poată vorbi despre asta fără a retrăi emoțiile acelei perioade. Dar nu este așa. A lăcrimat și de această dată de parcă lucrurile s-ar fi întâmplat chiar ieri.

“Eram sigură că am uitat și nu mă mai afectează. Dar se pare că acea neputință și frustrare îți intră în oase și te răvășește de fiecare dată”, mărturisește Mihaela.

„Ne-am cunoscut la ziua de naștere a unei prietene comune,” începe Mihaela, rememorând acele prime zile care i-au schimbat viața. „De la început, m-a impresionat cât de diferit părea față de ceilalți bărbați pe care îi cunoscusem. Lucra la într-o instituție publică, vorbea frumos, era educat și respectuos. Mi-a povestit despre familia lui și despre cât de greu le fusese: mama lui fusese victima violenței, iar el, încă din școală, începuse să muncească în construcții pentru a-și întreține mama și sora. M-a atras profund grija pe care o avea față de familia lui, faptul că de mic și-a asumat responsabilitatea de a le sprijini financiar. Era o dovadă de putere și devotament care m-a impresionat enorm.”
Mihaela își amintește cum presiunea socială și stereotipurile precum că o fată ar trebui să se mărite atunci când este cerută i-au influențat decizia de a se căsători. „Când mi-a propus, simțeam undeva în adâncul meu că ceva nu era în regulă,” spune ea. „Dar mama mă împingea înainte, spunându-mi: ‘Mihaela, tu de acum ești mare. Uite, ai mai avut o relație și nu s-a terminat cu nimic. Acum, băiatul acesta pare foarte bun.’” Simțea că o fată care ajunge spre 25 de ani fără să se mărite riscă să fie etichetată drept „nemăritată,” un stigmat care îi marca valoarea socială. „Nu era vorba de o iubire extraordinară, dar mă gândeam că ar fi bun pentru viață. Mama insista că trebuie să mă mărit,” povestește ea, subliniind influența celor din jur asupra deciziei sale.
A acceptat propunerea, dar controlul subtil a început treptat să apară în relație. „După ce am spus ‘da,’ el mă ducea și mă lua de la lucru, mă ducea și mă lua de la prietene. La început mi se părea grijuliu, dar în timp, am început să simt că e un fel de control,” își amintește femeia. Totuși, în acea perioadă, sub influența ideii că „asta e dragoste,” interpreta gesturile lui ca pe o formă de afecțiune, fără să realizeze că ele erau, de fapt, semnele unei posesivități care avea să crească. „Într-o zi, am ieșit din clădire cu un coleg de muncă și el ne-a văzut împreună. N-a spus nimic pe moment, dar, brusc, a lovit oglinda mașinii cu pumnul și a rupt-o. Am fost șocată. Nu l-am întrebat ce s-a întâmplat, dar în sinea mea, mi-am zis că poate a avut o zi grea la muncă.”
În ciuda semnelor clare de abuz care începuseră să apară chiar înainte de nuntă, Mihaela simțea că nu poate da înapoi. Intuia deja că nu era iubirea pe care și-o dorea. „Nu era un ‘da’ 100%, dar nunta era deja organizată. Tata și mama aveau o poziție socială bună și eu eram unica lor fiică. Au invitat 200 de oameni la nuntă. Toată lumea aștepta, totul era plătit.” Astfel, decizia de a merge mai departe era influențată de gândul că dacă anulează nunta în acel moment ar fi însemnat o rușine enormă pentru ea și familia ei. „Societatea te ține în limite foarte tare,” spune Mihaela, „Nu puteam să dau înapoi.”

Violența în relația Mihaelei s-a manifestat pe mai multe planuri: emoțional, verbal, fizic și economic. Primele manifestări au fost verbale, când a început să-i spună că nu valorează nimic, că nu a realizat nimic în viață și că nu are dreptul să-i spună ce să facă. „Îmi spunea lucruri de genul, ‘Cine crezi că ești? Uită-te la viața ta; nu ești nimic fără mine.’ Am început să-l cred,” mărturisește ea. „Înainte, coordonam o echipă la muncă, aveam responsabilitatea a peste treizeci de echipamente. Dar când ajungeam acasă, mă simțeam fără valoare, parcă nu mai eram frumoasă sau capabilă.”

Apoi, orice greșeală minoră, cum ar fi un fel de mâncare care nu-i era pe plac, declanșa reacții violente. „Putea să dea masa jos,” își amintește ea. Abuzul fizic s-a intensificat în timp, combinat cu un control strict asupra finanțelor. „El îmi lua banii de la indemnizație, spunea că îi trebuie mamei lui și surorii lui, iar noi rămâneam fără nimic.” Până și micile contribuții financiare personale erau sub controlul lui, lăsând-o pe ea și copilul lor în dependență totală. „Cred că el mi-a distrus încrederea,” povestește ea. „Mă simțeam ca un nimic, iar mulți ani după, dacă mi se întâmpla ceva, primul gând era că asta merit.”

În cele mai dificile momente, Mihaela a încercat să plece de mai multe ori, însă a simțit că ceva o reține. Nu a cerut ajutor, din cauza rușinii. „Ce o să spună lumea, nunta nu a fost nu demult, cum așa?” se întreba ea, conștientă că cei din jur ar judeca-o, mai degrabă decât să o sprijine. „Mama m-o împins să fiu măritată… avea frica că dacă treci de 25, nu mai trebuiesti nimănui.” Pe de altă parte, soacra ei, care îndurase toată viața abuzuri, o presa să facă la fel: „Iaca eu am răbdat, ce nu răbzi și tu?” Și mai era înconjurată de oameni care priveau violența ca pe ceva neimportant. „Când încercam să mă deschid vedeam în ochiilor că nu e mare treabă că mi-o dat cu ușa de la frigider în cap de câteva ori…” povestește ea cu amărăciune. Această reacție o făcea să se simtă și mai izolată, întărindu-i ideea că nu avea la cine să apeleze.

Decizia fermă de a depune actele de divorț a venit dintr-un incident marcant și traumatizant. Într-o zi, femeia a trimis un mesaj în care îi spunea soțului că dorește divorțul. “Am început să lucrez și să simt că am bani destui ca să pot pleca cu fetița. Am înțeles că nu e sfârșitul lumii separarea de el.” Și l-a rugat pe soțul ei să plece din apartament. A fost primul semn că poate trăi în siguranță și liniște: “M-am dus la muncă, o săptămână nu l-am văzut și am simțit libertate, am simțit că pot respira în casa mea.”

La scurt timp după ce a trimis mesajul, soțul ei a intrat furios în birou, a ajuns la ea, a tras-o de păr și a început să o lovească, chiar în fața colegilor. „Era un fel de frică, dar și de rușine… toți văd cum el mă bate,” mărturisește Mihaela. “Directorul meu a venit imediat, și m-a avertizat: dacă nu merg să depun plângere la poliție, a doua zi să nu mai vin la muncă.” Această amenințare cu pierderea locului de muncă a determinat-o să acționeze: “Din frica că o să rămân fără lucru… m-am dus la poliție.” Dacă nu ar fi fost acel avertisment ferm, Svetlana recunoaște că poate nu ar fi avut curajul să facă acest pas: „Posibil și nu… eram într-un ciclu închis din viața mea, nu vedeam că este ceva în afară.”

Mihaela descrie eliberarea ca pe un proces lent. “Săptămână cu săptămână, simțeam că pot respira, că nimeni nu mă numește proastă, nimeni nu îmi spune cât de rea sunt.” În același timp, sprijinul primit de la colegi și familie a contribuit la decizia ei de a rămâne pe acest drum, “Directorul meu m-a transferat într-o altă filială, ca să nu fiu pusă față în față cu rușinea și amintirile grele. M-a ajutat să reiau viața normală.”

Mihaela consideră că eliberarea unei femei aflate în abuz începe din interior, cu schimbarea propriei percepții asupra valorii de sine. Prin această experiență dureroasă, Mihaela a învățat că nu trebuie să accepte niciodată o viață plină de suferință. “Am găsit curajul de a mă ridica pentru mine și copilul meu. A fost greu, dar a meritat fiecare pas.”
Ea încurajează femeile să nu se teamă să apeleze la centrele de suport și la persoanele care le pot întinde o mână de ajutor. „Cel mai important este să ceară ajutor,” spune femeia, subliniind că, deși poate părea dificil, sprijinul celor din jur poate face o diferență uriașă. „Sigur că nu te duci la oricine, nu oricine te va înțelege. Dar dacă vezi o persoană care poate să te ajute, cere ajutor.”

Acest articol are la bază o istorie reală. Articolul a fost scris în contextul campaniei „Mă vezi? Cere ajutor pentru mine” – o campanie de conștientizare și sensibilizare privind violența împotriva femeilor desfășurată de UN Women Moldova.

Dacă știi pe cineva care suferă, îndeamn-o să apeleze la ajutor. În situații de risc major, raportează autorităților!
Acest articol, bazat pe o poveste reală, a fost scris în cadrul campaniei „Mă vezi? Cere ajutor pentru mine” – o inițiativă de conștientizare și sensibilizare cu privire la violența împotriva femeilor. Această activitate este desfășirată drept parte a campaniei mai ample „16 zile de activism împotriva violenței în bază de gen”, implementată de UN Women Moldova, în parteneriat cu Guvernul Republicii Moldova și Agenția Națională pentru Prevenirea și Combaterea Violenței asupra Femeilor și Violenței în Familie, cu sprijinul financiar al Uniunii Europene, Suediei și Danemarcei.